Intuneric bun prieten,am venit sa ma cufund iar in tine caci vreau sa ma pierd de lume.Vreau sa ma ascund de vise si de ratari si vreau sa ma privesc asa cum sunt…goala,fara machiaj si fara haine.Fara pieptanaturi speciale si fara parfum.Doar eu,asa cum sunt si recunosc ca mi-e teama caci a trecut mult timp de cand nu m-am mai cufundat astfel in tine.
Ca parola mi se spune la intrare sa nu disturb sunteul tacerii care domneste in el si astfel intru in eterna noapte a plansului,a plansului care formeaza o minunata armonie,un sunet care nu deranjeaza tacerea ci o defineste.
Au mai venit oameni…au mai venit neputinciosi si lasi sa-si planga soarta si mai ales sa se planga caci au fost martorii mortii propriului suflet.Oameni care si-au predat viata si trupul unui individ care nu-l cunosteau dar care era identic cu ei.La inceput n-au vrut caci se temeau si stiau ca ceva nu-i in regula cu figura aceea atotstiutoare dar incet incet,cand s-au simtit obositi sau infricosati au dat la o parte haturile si s-au pus pe “pilot automat”.Asa au dat de “Intuneric”,venind din disperarea de a fi singuri si din vinovatia de a fi lasi ,veneau la inceput rar ,apoi tot mai des pana intr-o zi cand au decis sa nu mai plece deloc.Apoi cand intr-o zi li s-au facut dor de ei au constatat ca era prea tarziu,acea persoana pe care n-o cunosteau preluase controlul in intregime si era dispusa sa lupte pana la capatul puterilor pentru ceea ce candva a fost a lor.
Aud in tacere,printre soapte rasfirate in aerul saturat de atata regret…”Nu veni,nu te parasi…inca mai ai forta de a-ti intretine viata,calaul tau nu a prins inca contur…”si nu-mi dau seama ce vor sa-mi spuna,eu vreau doar sa ma ascund de tot ceea ce-i afara,vreau sa fug nu de mine ci de cei de care mi-e teama si oricum pot sa revin oricand vreau la realitate,ce tot vorbesc ei?Dar soaptele nu se opresc si devin parca tot mai plangacioase,tot mai rugative…pana cand se opresc de tot caci nu mai au forta de a se lupta cu altii asa cum nu mai au forta de a se lupta cu ei insisi.
Ma asez pe piatra de la marginea drumului si ma minunez de intunericul din jurul meu care nu este dat de lipsa luminii ci din potriva, de lipsa de viata a oamenilor,de intunericul din inimile lor si de tristetea care pare atat de adanca incat ingheata tot in jur.Da,un intuneric si o iarna eterna care nu se va mai termina niciodata,caci oamenii vin si nu se mai opresc din a vizita “Intunericul”.
As vrea sa le spun ca trebuie sa evadeze din propria inchisoare dar imi dau seama ca sunt pe punctul de a ma inchide eu in ea asa ca fara sa mai gandesc,fara sa mai ascult simfonii ale dureri gonesc spre iesire sperand ca sa-mi mai pot revendica fiinta.Nu-i pot salva pe altii cand sunt exact ceea ce vreau sa salvez.
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
